Publicat de Adrian Avarvarei in Cluj | 0 Comentarii
Bolsevici – Sociali-Democrati. Diferente Doctrinare. Prolog
În perioada 1900-1905, Lenin iese din exilul său siberian şi începe să reorganizeze PSDMR, transformându-l într-o organizaţie revoluţionară. În amplul său eseu „Ce este de făcut?” (Stuttgart, 1902) scria că „o organizaţie de revoluţionari trebuie în primul rând să cuprindă oameni a căror profesiune o constituie activitatea revoluţionară”. Argumentul său pentru crearea unei astfel de organizaţii este acela că este „mult mai greu să găseşti o duzină de oameni inteligenţi decât o sută de proşti”. Prin aceste eseu, Lenin îşi exprimă clar intenţia de a crea o organizaţie conspirativă. De asemenea, el crede ca fiind necesară apariţia unui ziar politic al întregii Rusii. Mai avea în vedere şi crearea unei reţele de agenţii, care să garanteze succesul în cazul unei revoluţii.
În 1905, o procesiune a muncitorilor care cereau ajutorul ţarului s-a transformat într-un măcel, murind 800 de oameni şi fiind răniţi alţii 1000. În viziunea lui Marx, revoluţia avea să decurgă natural din condiţiile în care se află muncitorimea şi doar atunci când aceasta va ajunge la o maturitate economică => posibilitatea izbucnirii doar în ţările capitaliste dezvoltate. Lenin era, în linii mari, de acord cu aceasta, dar el credea că numai activitatea conştientă a individului poate garanta succesul revoluţiei => a deplasat accentul pe forţarea procesului de energizare a maselor prin organizaţii şi partide.
Tocmai aici se desparte şi de menşevici, care afirmau răspicat în 1917, că Rusia nu e coaptă pentru Revoluţie. Aceasta în ciuda faptului că ţarismul se prăbuşise, iar puterea era în mâna guvernului liberal provizoriu. Lucru de care şi-a dat însă seama Lenin a fost acela că războiul a dus la revoluţia din februarie => el a exploatat războiul mutându-l din tranşeele răsăritene în câmpiile ruse sub forma revoluţiei şi a războiului civil. Prin aceasta el a reuşit să mute centrul de greutate al eşicherului politic spre stânga radicală.
Lenin la fel ca şi mulţi revoluţionari ruşi era fascinat de Revoluţia Franceză => de multe ori au folosit-o drept exemplu. Teroarea a fost un astfel de exemplu. În toiul WWI, Lenin şi-a dat seama că „victoria socialismului este posibilă mai întâi în câteva ţări capitaliste, sau chiar numai într-una singură”. După ce a preluat puterea la Moscova (1918) şi-a postulat una dintre teze şi anume acceea că „socialismul nu poate învinge în mod simultan în toate ţările”. Dar el ştia însă că cele care vor intra în categoria ţărilor socialiste vor fi nu ţările capitaliste dezvoltate, ci verigile slabe.
În scrierile lui Lenin este adesea formulată ideea compatibilităţii dintre dictatura proletariatului şi o deplină democraţie. Este greu de spus cum această compatibilitate ar fi putut funcţiona, pentru că nu ştim care sunt opiniile lui Lenin despre democraţie. Oricum, Lenin nu cunoştea decât o singură cale pentru victoria Revoluţiei: terorismul – „omorâţi pe loc”, „arestaţi sau împuşcaţi”, „aplicaţi măsuri revoluţionare extreme” etc. Era de cea mai mare importanţă, scria el, să încurajăm „asasinarea spionilor, a poliţiştilor, a jandarmilor, a celor din Sutele negre”. În final, având în vedere toate acestea, pentru Lenin democraţia era un simulacru, o scenetă. Atunci când Nicolae II a semnat decretul pentru înfiinţarea Dumei de Stat, Lenin a cerut „revoluţionarilor” săi să continue lupta împotriva ţarului.
Totuşi, revoluţionarii nu au fost lipsiţi de pragmatism, fapt relevat de poziţia lor faţă de Adunarea Constituantă. Atâta timp cât a putut-o exploata în folosul său, Lenin a susţinut-o. În momentul în care bolşevicii au ajuns în minoritate a repudiat-o. Mai mult, membrii comisie de alegeri au fost ţinuţi prizonieri timp de 4 zile de către bolşevici, în speranţa că vor modifica rezultatul alegerilor, dar aceasta nu s-a întâmplat. Dându-şi seama că nu vor avea nici o şansă de reuşită în Adunarea nou-constituită, ei au împrăştiat-o prin forţă după numai o zi de existenţă.
Teoria lui Lenin cu privire la revoluţia socialistă nu prevedea nici un fel de instituţii reprezentative. În schimb argumenta că aceasta „nu poate să nu fie însoţită de război civil”. Pentru a se menţine la putere, bolşevicii s-au aliat pentru totdeauna cu violenţa, îngropând adânc libertatea. Discursul lui Lenin către cetăţenii Rusiei, care a urmat imediat loviturii de stat şi decretului prin care promitea pace şi pământ nu pomenea nimic despre libertate ca scop principal al Revoluţiei.
Care era fundamentul filosofic al teoriei lui Lenin dacă exista aşa ceva? Materialism şi empiriocriticism (1908) este una dintre principalele lucrări filosofice ale lui Lenin. În cadrul acesteia, Lenin împarte filosofi în puri şi impuri, considerând că numai cei care acceptă metodologia marxistă pot fi consideraţi filosofi şi oameni de ştiinţă. Pentru el, care a preluat scrierile lui Marx fără nici un fel de viziune critică, a ridicat marxismul la nivelul unei teorii universal valabile. Una dintre caracteristicile fundamentale ale noii doctrine era dogmatismul.
Radicalismul lui l-a îndepărtat de o serie de personaje care l-au sprijinit intens. Exemplul scriitorului Maxim Gorki este unul dintre cele mai relevante. După ce a văzut modul în care bolşevicii au luat puterea, acesta a scris o serie de articole foarte critice. Aceasta până în iulie 1918, când ziarul său a fost suspendat din ordinul lui Lenin: „Lenin şi tovarăşii lui de arme consideră că pot săvârşi orice crimă, cum ar fi masacrul de la Petrograd, asaltul asupra Moscovei, abolirea libertăţii cuvântului, arestările fără sens, toate faptele abominabile comise de Plehve şi Stolipin. Într-acolo conduce Lenin proletariatul de astăzi şi trebuie să înţelegem că el nu este un vrăjitor atotputernic, ci un scamator cu sânge rece care nu cruţă nici onoarea, nici vieţile proletariatului”.
Principala metodă de a-şi zdrobi adversarii era refuzul categoric de a face compromisuri. Poate că asta se datorează convingerilor sale ferme, unidimensionale, frizând fanatismul.
În anii care au urmat Revoluţiei din Octombrie, termenul de menşevic a ajuns să desemneze aproape pe toţi duşmanii poporului: oportunist, împăcuitorist burghez, aliat al Gărzilor Albe etc. În ian. 1922, într-o şedinţă a Biroului Politic s-a decis deportarea menşevicilor în câteva oraşe, iar dacă aceştia vor dori să fugă erau lăsaţi să fugă.
Menşevicii erau social-democraţii adevăraţi: recunoşteau democraţia, parlamentarismul, pluralismul politic. Totuşi, în lupta lor împotriva bolşevicilor ei au pierdut – Stalin avea să zică „Octombrie înseamnă victoria ideologică a comunismului împotriva social-democraţiei, a marxismului împotriva reformismului”. [Menşevicii (din limba rusă меншевиr) au fost o facţiune a mişcării revoluţionare din Rusia care a apărut în 1903 după o dispută dintre Vladimir Ilici Lenin şi Iulius Martov, amândoi membri ai Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR). La Congresul al doilea al PSDMR, Lenin a apărat ideea unui partid mic format din revoluţionari de profesie, cu un număr mare de simpatizanţi şi suporteri nemembri de partid. Martov nu a fost de acord, el credea că era mai bine să ai un partid mare format din activişti. Majoritatea membrilor de partid a fost de acord cu Martov şi au format facţiunea menşevică, în timp ce facţiunea lui Lenin a devenit cunoscută ca bolşevică.]
Cheia eşecului stă în WWI. Majoritatea social-democraţilor au adoptat om tactică pacifistă, care a fost îmbrăţişată de ambele facţiuni. Dar, de asemenea, ei au fost lipsiţi de un program clar. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Lenin. Acesta s-a disociat clar de curentul social-democrat şi a început să militeze pentru revoluţie. Cum?: „Transformarea actualului război imperialist într-un război civil este singura lozincă valabilă pentru proletari”. El era bucuros că armatele ţariste pierdeau pe fronturile din Polonia şi Ucraina. Când scria acele rânduri, Lenin se afla la Berna.
Ceea ce i-a adus pe bolşevici la putere a fost vidul de putere şi dezamăgirea cruntă a poporului rus. Ceea ce vroia acest popor era pacea, iar bolşevicii au promis că le-o vor acorda. Mai departe, ei aveau să se impună datorită liderului lor şi a violenţei. Potresov: „Nici Plehanov, nici Martov şi nimeni altcineva nu cunoşteau secretul puterii hipnotice a lui Lenin asupra poporului. Oamenii îl respectau pe Pîl iubeau pe Martov, dar îl urmau orbeşte pe Lenin, considerându-l singurul lider adevărat. Lenin reprezenta un fenomen rar în Rusia – bărbatul cu o voinţă de fier, cu o energie nestăvilită care insufla o credinţă fanatică în cauză şi în sine însuşi… Dincolo de aceste calităţi, totuşi, se ascundeau defecte majore, mai potrivite probabil, unui cuceritor asiatic sau medieval.”
Biroul Politic, care a devenit un organ de stat, după ce fusese unul de partid, avea puteri imense, pe care chiar nici ţarul nu le-a avut. Sistemul creat de Lenin a modelat un nou tip de om. Acesta a devenit materia primă pentru organizaţia de partid. Răbdarea poporului rus atinsese sfârşitul => ea s-a transformat în sălbăticie şi furie. Lenin nu şi-ar fi putut duce planurile la îndeplinire dacă nu ar fi speculat revolta acumulată în sufletele oamenilor.
Totuşi, această forţă nu a putut împiedica scindarea permanentă a partidului, excluzând din rândurile sale diferite „facţiuni”, „deviaţii” sau ‚platforme”.
(va urma)
Gabriel Horia Nasra
PES@ Cluj
